STATEMENT CURATORIAL


  În ce măsură suntem dispuși să acceptăm că obiectul producției artei îl poate constitui interogația de sine? Cum se poate prezenta în cadrele convenționale ale expoziției de artă explorarea propriilor sale condiții de existență și a mecanismelor care legitimează, normează și definesc drumul de la concept la obiectul artistic ca punct terminus al procesului creativ? Cât de plictisitor este un asemenea demers de analiză riguroasă a mediului sculptural – și cât de anost devine jocul în cadrele acestor convenții odată identificate și înțelese? În ce măsură putem falsifica, în epoca digitală, identitatea artistică și curatorială, și ce limite se impun producțiilor artistice în care mediatorii informației artistice devin ei înșiși subiecți ai discursului artistic – un discurs care încearcă astfel să își recupereze propria capacitate de acțiune și autonomie din perspectivă auctorială? 

Expoziția – laborator propusă de Mihai Savin reunește reflecțiile sistematice realizate pe parcursul a trei ani de cercetare doctorală asupra condiției contemporane a mediului și obiectului sculptural, iar în sens mai larg, cu arta ca obiect teoretic. Demersul său este unul post-conceptual, meta-artistic și auto-reflexiv, putând fi înscris în siajul filosofiei analitice și al interogației sistematice de tip kantian asupra limitelor limbajului artistic, categoriilor artistice cu care lumea artei contemporane operează în mod uzual și a condițiilor de posibilitate ale producției unui fenomen artistic.

Pentru Savin, sintagma „cercetare artistică” este asumată în maniera unui proces prin intermediul căruia sunt testate ipoteze teoretice privind posibilitatea ontologică a legitimării și actualizării intențiilor auctoriale, iar proiectele artistice devin exemplificări ale unor potențialități de afirmare, performare, documentare și stocare a informației artistice. Proiectul de cercetare artistică reflecteză asupra convențiilor artistice dominante (moștenite din modernism și postmodernism) și ale condițiilor ontologice, etice și epistemice în care demersul de cercetare artistică doctorală se prezintă și auto-legitimează public.  Cu obstinație, Mihai Savin urmărește în mod riguros, sistematic, expansiunea mediului sculptural din perspectiva definirii sale în raport cu noțiunea de informație, cu istoria mediului și a materialității sale, precum și în raport cu diverși mediatori ai informației artistice. Printre aceștia se numără textul critic și curatorial, statement-ul artistic, limitele fizice și discursive ale spațiului instituțional în raport cu spațiul public și posibilitățile de receptare și legitimare interpretativă a propunerii artistice de către public. 

De altfel, existența obiectului artistic în epoca digitală devine o preocupare majoră a practicilor sale artistice, care pot fi încadrate în categoria „artei superfictive”, încorporând astfel simularea (regulilor jocului artistic) și farsa artistică – asumată în tradiție post-Duchampiană -. Potrivit acestei perspective, publicul însuși este înțeles ca anti sau para-utilizator, artistul propunând îndepărtarea obiectului cotidian și al propunerii artistice ca obiect teoretic de paradigma utilitară cu care comportamentul publicului de artă este asociat în societatea contemporană.                     

Din perspectivă holistică, noțiunea de accident survenit în procesul de producție (asociată hazardului în tradiția dadaistă) este o noțiune centrală a demersului său artistic. Deseori, acesta constă în simularea unor condiții de (re)producere și receptare a unor proiecte artistice sculpturale extinse din mediul obiectual înspre mediul comunicării și legitimării specific lumii artei ca sistem social autonom, însă conectat la celelalte câmpuri ale culturii și științei. Proiectele expuse testează, astfel, permeabilitatea lumii artei contemporane, și nu în ultimul rând, limitele spațiului academic în care sunt inserate. 

CRISTIAN NAE